Post-adevărul, minciuna profitabilă din Internet

Focus (de , July 19, 2018)

Motto:Indiferent de neconcordanțele pe care le-am putea avea, știu că țara noastră nu va amenința niciodată unitatea Uniunii Europene.” Majestatea Sa Margareta, Regina României, Custode al Coroaneimesaj anual adresat Corpului Diplomatic, 29 noiembrie 2017

De la orele de matematică din primele clase de școală am aflat că o afirmație poate fi adevărată sau falsă. Sau, cum se exprimă matematicienii, poate avea doar două valori de adevăr. Cale de mijloc între aceste două posibilități nu există: o propoziție nu poate fi „oarecum falsă”, din același motiv pentru care o femeie nu poate fi „oarecum gravidă”. Desigur, când vorbesc despre adevăr, nu mă gândesc la marile chestiuni filozofice ale omenirii („există Rai și Iad”?) sau la probleme politice, al căror răspuns va depinde întotdeauna de punctul de vedere al celui întrebat. Mă gândesc la afirmații simple, legate de realitatea imediată: dacă cineva îmi spune că „afară plouă”, mă voi duce la fereastră, voi privi cerul și voi ști pe loc dacă interlocutorul meu a avut dreptate. Altfel spus, dacă pentru revelarea marilor adevăruri avem întotdeauna nevoie de cuvântul lui Dumnezeu, criteriul ultim pentru a distinge („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”Ioan 14:6), pentru situațiile de zi cu zi Creatorul ne-a înzestrat pe fiecare, generos, cu o unealtă mai simplă. Anume verificabilitatea unei afirmații, prin experiment sau raționament.

Ani de zile, creatorii Internetului ne-au arătat că tehnologia digitală va permite oricărui om de pe planetă să aibă acces la orice carte, la orice informație, la opere de artă, la învățare și la interacțiune umană nelimitată (oricine va putea dialoga cu oricine). Pe măsură ce ne transpunem bibliotecile în formă electronică (le „digitizăm”) – o altă operație pe care România întârzie încă să o facă serios, în ciuda câtorva excepții notabile, meritorii – cunoștințele milenare care stăteau ascunse între pagini, pe rafturi, vor deveni – zice-se – mult mai ușor și mai ieftin accesibile, de oriunde. Bariere internaționale vor cădea, ne vom înțelege și vom comunica mult mau ușor. Asta, cel puțin în teorie…

Ce au uitat, însă, să ia în considerare mințile excepționale și nobile care ne-au dăruit cu generozitate Internetul? Latura fundamental negativă a omului. Dorința lui de a NU putea fi găsit acasă, de a NU comunica cu alții. Înclinarea de a păstra informația numai pentru sine, pentru a-i domina pe ceilalți – fiindcă informația, disponibilă clar și la timp, înseamnă putere, nu? Lăcomia, tendința de a te îmbogăți exclusiv și repede din vânzarea de informații (fie ele cursuri, cărți electronice e-book, sondaje electorale, date de marketing sau secrete de spionaj…) în loc de a împărți („shărui”) gratuit cunoștințe firești cu cei apropiați. Și, în fine, încercarea de a folosi tehnologia digitală pentru a răspândi, pe scară largă, minciuni folositoare, minciuni care aduc fie profit, fie succes în campaniile electorale.

Bineînțeles, „arta” de a „spune altora ce vor să audă”, de a scrie prin ziare neadevăruri manipulatoare legate de evenimente politice sau de a aproba cu slugărnicie maximă ideile irealizabile ale vreunui șef rupt de realitate este veche de când lumea, ca și tendința majorității publicului spre ignoranță, zvonistică și frici ancestrale. Nouă este numai explozia adusă de tehnologia IT metodelor de manipulare publică, dublată de capacitatea de a răspândi minciunile cu viteza luminii, pe întreaga planetă, în cantități uriașe. Asistăm la fenomenul pe care sociologii îl numesc post-adevăr sau fake-news: nu contează cât de gogonată este o afirmație sau cât de contrazisă este ea de realitatea imediată, verificabilă (știut fiind că nimeni nu se va obosi să verifice…): contează doar câți oameni cred în ea pentru ca să devină „adevăr”. Altfel spus, post-adevărul este confirmarea absolută, cu mijloace computerizate, a teoriei staliniste conform căreia „o minciună repetată de un număr suficient de ori devine adevăr”. Dacă trei milioane de oameni „se jură” că la Ploiești a nins cu cârnați, că M. S. Regele Mihai a plecat în exil cu un tren plin-ochi cu tablouri-capodoperă, aur și diamante sau că de luna viitoare vor crește de 10 ori pensiile, înseamnă că AȘA E, nu? (Pont ajutător pentru rezolvarea problemei: să zicem că grosimea unui tablou înrămat este de 50 mm. Estimați câte Mona Lise (77 x 53 x 5 cm) sunt necesare pentru a umple volumul unui vagon obișnuit de cale ferată…)

De curând, am observat apariția post-adevărului și în zona de afaceri și în procesul legislativ românesc – medii care, tradițional, aveau o bună ancorare în realitate. „Cele scrise aici sunt nerealiste!” remarca cineva, aruncându-și privirile peste planul de acțiune, în ședința de management a unei companii. „Dar este în interesul business-ului nostru să fie!”, a sunat răspunsul (??!). În legislația internațională, vedem zilnic ceea ce americanii numesc „wishful thinking”, confundarea dorințelor cu realitatea obiectivă: adoptăm legi nu pentru lumea existentă, ci pentru cea care AR TREBUI SĂ FIE… cea în care toți se bucură de șanse egale și de „dreptul de a fi uitat”, în care nu există nici rasism, nici egoism, nici interes economic lacom, ci numai toleranță absolută, prietenie, sharing fără frontiere, tinerețe fără bătrânețe și norișori pufoși…

Recent, o apreciată realizatoare de televiziune a prezentat un documentar dedicat „generației Z”, cea a „nativilor-digitali-cu-smartphone-ul-în-brațe” de după 1995 – cea mai tânără generație care atinge acum vârsta maturității. Vă invit să-l vedeți („Generația Zen”, emisiunea „În Premieră”, Antena3). Personal, trei dintre lucrurile scoase în evidență de acest studiu mi se par izbitoare. Primul este avalanșa de informație adusă de Web – mult prea mare pentru capacitatea de asimilare a minții umane! – dublată de o totală lipsă de criterii de selecție din partea subiecților (ce e valoros și ce e gunoi sau minciună în tot acest munte de informație? Răspunsul nu se poate afla online, ci doar în băncile unei școli bune…). Doi, completă nesustenabilitate (pe termen lung) a societății digitale ce se prefigurează: în lumea reală, nu chiar toți putem lucra din spatele tastaturii, cineva trebuie să ridice și clădirile! Este evident că încercăm să ne refugiem într-o lume virtuală, mult mai comodă și acceptabilă, ascunzându-ne de realitatea imediată! Iar în al treilea rând – dar cel mai important! – manifesta inabilitate a tinerilor de a rezista unei eventuale dictaturi politice (ca să te poți opune, trebuie să știi CUM…)

Ce am făcut ca, într-o singură generație, cu smartphone-ul în mână, să uităm tot ce ne-a învățat despre rezistență acea firavă bătrânică, înaltă cât demnitatea națională, care se numea Doina Cornea?


Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Trackbacks

Leave a Trackback