Țara oamenilor transparenți

Opinii (de , January 19, 2017)

Foto: The Seattle Times

Motto: „Regele numește și revocă pe miniștrii săi. El sancționează și promulgă legile. El poate refuza sancțiunea sa. […]” Art. 88 din Constituția României, 1923

Pe la începutul anilor ‘70, unele filme de science-fiction emoționau publicul cu un scenariu apocaliptic. Ființe de pe alte planete invadaseră Terra, luând chip uman, infiltrându-se peste tot și distrugând sistematic, din interior, civilizația noastră. Cel care-i putea deosebi și înfrunta pe intruși era numai eroul filmului: el aflase că, de aproape, extratereștrii pot fi descoperiți, fiindcă în ciuda înfățișării lor comune, sunt robotici, incapabili de sentimente sau atitudini firești.

Azi, sunt sigur că i-ați întâlnit și Dvs. E suficient să vă plimbați puțin.

De obicei, sunt tineri, înalți și îmbrăcați la modă. Uneori, îi puteți zări de departe, la volanul vreunui 4×4, vorbind preocupați la telefon și claxonând scurt atunci când cineva le încalcă drepturile inalienabile de cetățean european. Alteori sunt pietoni, pe stradă sau în metrou: au mâinile adânc înfipte în buzunarele unei scurte de piele, din care se ițește, invariabil, firul subțire al căștilor – supremă unealtă de izolare față de mediul înconjurător. Jos, lângă buzunar, atârnă cartela de acces pentru birourile vreunei companii. Pasămite, tocmai au ieșit să ia prânzul sau o cafea proastă, în pahar de carton. Sunt băieți și fete, dar rareori discută între ei. Uneori fumează sau tastează ceva pe ecranul unui smartphone, alteori nu. Ajuns în apropiere, îi poți identifica negreșit dacă îi abordezi politicos. Nu te vor refuza, nu te vor îndepărta, nu-ți vor mulțumi rece dacă le oferi vreun pliant. Nu se vor arăta nici măcar indiferenți, egoiști sau inutil deranjați: fiindcă nu exiști. Nici nu vor întoarce capul. Privirea le e mereu ațintită orizontal, iar mâinile nu părăsesc niciodată buzunarele…

Trăim în România oamenilor transparenți. Perfect transparenți.

Mă veți întreba ce legătură au toate acestea cu software-ul. Au.

La ora când scriu aceste rânduri, alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 s-au încheiat, iar ruptura între cei care cred că li se cuvine cât mai repede „o țară ca afară” și cei care au obosit să mai construiască aproape pe gratis o astfel de Românie fals occidentalizată e mai evidentă ca oricând. De curând, cancelarul Angela Merkel și șeful unui serviciu secret german au acuzat public încercarea Rusiei de a influența, prin atacuri informatice sofisticate, viitoarele alegeri din țara lor. Cu greu, un armistițiu a fost negociat în orașul Alep, pentru a lăsa timp civililor sirieni să se retragă din zonele bombardate și a-l declara apoi învingător pe președintele Bashar al-Assad, prietenul „antiterorist” al Kremlinului. Americanii anunță că investighează atent scurgerile de informații și influențele politice survenite în campania lor electorală prezidențială, scurgeri pentru care tot Rusia a fost acuzată, printr-un discurs oficial al președintelui Obama. În Grecia sufocată de imigranți, mișcările de inspirație socialistă par a se mai fi liniștit – de nevoie – însă o țară bogată și cu experiența democrației, ca Marea Britanie, se luptă cu rezultatul unui referendum Brexit cu care pare a nu ști ce să facă. Italia a reușit, în cele din urmă, să evite o reformă constituțională populistă și greu reversibilă, Austria a preferat un președinte cu vederi socialiste în locul conflictului pe care l-ar fi generat candidatul ce împingea lucrurile spre extrema dreaptă. Studenții din România de peste Prut – parte a țării reunită sub sceptrul Regelui Ferdinand cu 99 de ani în urmă – strigă acum în piețe cine NU este președintele lor, iar partidele marxiste catalane vor să se scuture de „jugul burghezo-moșieresc” al Regelui Spaniei, fondând o republică ca cea de la Ploiești

Sunt toate acestea întâmplătoare? Sau știrile abil falsificate de către organisme militare, aruncate în valuri repetate asupra unei populații grăbite și insuficient educate, pot fi cea mai teribilă armă? Se spune despre Internet că este o imensă bibliotecă. Însă, în absența unui sistem școlar solid și a criteriilor de valoare care să ne ajute să deosebim „grâul de neghină” – informația pertinentă de zgomotul de fond – rețeaua devine o „sursă otrăvită”. Sub bombardament de „pseudo-știri”, într-un timp în care care materialele audio-video aproape că au înlocuit cititul din surse verificate, creierul nostru pare să atingă rapid limita suprasaturării, ajungându-se până la limita analfabetismului funcțional ca fenomen de masă. Ne mândrim orbește cu „democratizarea informației” adusă de Internet – reflex al clișeului că tot ce vine de la „mase”, „de jos în sus” e neapărat bun – uitând că tocmai „cei puțini”, elitele, produc informația valoroasă. Într-o eră a Facebook, principala calitate a rețelei democratic organizate este și principalul ei defect: ORICINE poate publica ORICE.

Situați geografic în mijlocul unui război cibernetic NATO-Rusia, trăim – așa cum spuneam anul trecut – în țara acoperiților la vedere: înconjurați de oameni care ne înșală vizibil, dar pe care continuăm să-i acceptăm. Avem soluții firești la problemele noastre, dar refuzăm să le vedem. O țară în care teoriile lui Noam Chomsky despre propagandă sunt mai actuale ca oricând. Una în care egoismul și indiferența voită, motivate material și ridicate la rang de virtute, sunt regula, făcându-ne să ne simțim transparenți. O Românie în care – în cea mai bună tradiție stalinistă a serviciilor secrete – o minciună repetată mereu ajunge să fie confundată cu adevărul…


Tags: , , ,

    1 Comment

  • M.S. Jalobeanuj says:

    Într-adevăr un subiect la zi, pe care se poate “tricota” muuult!
    Unii au scris cam tot despre tema asta sub sintagma “post-adevăr”.
    În fond aș zice că-i vorba mai ales de deficiențe de comunicare, amestecate cu credulitate și intoxicare (pe atâtea canale TV), cu o memorie deficitară (înainte de ’89 nu se fura chiar așa…), iar la cei tineri, cu prea puține excepții, un efect al școlii, al programei anacronice și supra-încărcate care induce un fel de blocaj al memoriei, distrugând și reminiscențele native de gândire critică.
    Iar scopul major devine acumularea de “like”-uri pe FB, sau …

Trackbacks

Leave a Trackback