Respectaţi termenele-limită primite de la jurnalişti/bloggeri

Opinii (de , September 1, 2016)

Loredana PascalLa început a fost materialul tipărit

Îmi aduc aminte cum, în facultate, unul dintre lucrurile pe care se punea accent era faptul că relaţiile publice implică şi relaţiile cu jurnaliştii şi că generează materiale în publicaţiile tipărite. Tirajele erau impresionante – fie că era vorba despre ziare sau că se discuta despre reviste. Toţi clienţii, ni se spunea, doresc şi au nevoie să apară în presa scrisă.

După teorie a venit practica şi, într-adevăr, toţi clienţii pentru care am lucrat, din România şi, mai apoi, din străinătate, şi-au dorit apariţii în presa scrisă.

Apoi a câştigat teren online-ul

Anii au trecut şi lucrurile au evoluat. Fără a spune că presa scrisă a dispărut, un lucru este cert: online-ul a devenit un mediu de care aproape toţi clienţii sunt interesaţi. Unii ar spune că toţi clienţii sunt interesaţi, dar mai există încă afaceri fără un site de prezentare, ori fără conturi social media sau chiar fără a realiza activităţi de comunicare în mod constant. Aşadar, unii (cei mai mulţi) clienţi îşi doresc să aibă acoperire media.

Sigur, este uşor să se genereze articole atunci când bugetele sunt mari şi se realizează campanii ample, nu doar de relaţii publice, ci şi de publicitate. Mai complicat este în momentul în care bugetele sunt mici şi foarte mici. Clienţii îşi doresc acelaşi lucru precum cei mari (mulţi conştientizând însă că nu pot avea aceleaşi rezultate). Sunt multe companii. Aşadar sunt multe materiale trimise jurnaliştilor/bloggerilor. Este greu să atragi atenţia şi, mai ales, să o reţii suficient de mult încât să determini persoana care primeşte un articol/comunicat/propunere de interviu să scrie un material pornind de la ce i-ai trimis.

Uneori pot apărea materiale pornindu-se de la ceea ce s-a trimis. Alteori însă, jurnaliştii/bloggerii solicită precizări suplimentare. Sau merg chiar mai departe şi sunt ei cei care vin cu ideea unui articol către reprezentanţii companiei.

În ambele cazuri există un termen-limită – vestitul „deadline”. Iar acesta este oferit tocmai pentru că jurnalistul/bloggerul are un plan editorial.

Puterea cuvântului

Dacă îi confirmaţi jurnalistului/bloggerului că îi furnizaţi informaţiile cerute în termenul specificat de el, atunci acea persoană se bazează pe faptul că va primi acele date cel târziu la finalul zilei ori la ora specificată. Ca o mică paranteză, termen-limită ar trebui să însemne faptul că materialele se pot trimite PÂNĂ atunci, nu fix atunci. Dar asta e o discutie poate pentru o altă ocazie. Revenind.

Un jurnalist/blogger care aşteaptă să primească anumite materiale/date la o anumită oră a unei zile este încurcat dacă voi nu îi trimiteţi acele informaţii. Sigur, cel mai probabil va reuşi să umple „spaţiul” – va găsi un alt subiect de interes – însă nu faptul că persoana în cauză reuşeşte să se descurce este ceea ce trebuie reţinut dintr-o asemenea situaţie.

Dacă promiteţi că trimiteţi un material/articol ori date/ răspunsuri la întrebări suplimentare până la o anumită dată, atunci trebuie să vă ţineţi cuvântul. Da, oamenii de relaţii publice sunt la mijloc între clienţi şi jurnalişti. O ştie toată lumea. Aşa că poate ei vor spune da şi clientul nu le va da acele informaţii solicitate. Aceasta este o problemă de procedură şi comunicare în relaţia agenţiei/specialistului de relaţii publice şi client (ori şef, dacă este vorba despre un angajat al unui departament de marketing/comunicare). Însă agrearea oferirii unui răspuns/material suplimentar jurnalistului până la un anumit moment nu trebuie să fie făcută niciodată de specialistul de PR fără a avea confirmarea persoanei care poate oferi acele date că totul este posibil. Iar odată acceptat termenul-limită, cuvântul nu trebuie să fie încălcat.

Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!


Tags: , ,

Trackbacks

Leave a Trackback