Beneficiarii cloud-ului

Opinii (de , July 9, 2013)

Bogdan MarchidanuEditorialul de faţă este, practic, o repunere pe tapet la un alt nivel a problematicii celui din numărul trecut al revistei, intitulat “Încrederea în cloud, pusă la testare”, şi s-a născut în urma unui comentariu extrem de pertinent al unui cititor. Un comentariu care se duce, de fapt, direct la “inima” problemei cloud computing-ului şi pe care, de aceea, îmi permit să îl reiterez în debutul articolului curent.

“Până acum, nimeni – inclusiv băieții de la Microsoft România – nu a reușit să îmi răspundă convingător la întrebarea: „DE CE aș muta datele mele private în cloud (într-un cloud administrat de altul)?” Merită sacrificată complet intimitatea doar pentru a economisi nişte bani, pentru a nu mai cumpăra niște hardiskuri care să stocheze datele local? Cuvintele astea frumoase și sforăitoare, „agilitate”, „flexibilitate”, „concentrare pe business”, etc. pot fi tentante, dar sunt simple povești. În joc sunt INTIMITATEA ȘI VIAȚA FIECĂRUIA DINTRE NOI, orice-ar grăi broșurile de marketing! Depinde de scara de valori a fiecăruia dintre noi: ce e mai important, BUSINESS-UL sau VIAȚA? Pentru mine, răspunsul e clar!”

De la apariţia articolului şi a comentariilor aferente şi până acum s-au întâmplat două evenimente cu semnificaţii aparent banale, dar extrem de interesante dincolo de aparenţe.

Primul eveniment s-a petrecut în cadrul ediţiei din acest an LOAD (Linux Open Alternative Days) şi se referă la o prezentare ţinută de un nume cunoscut pe piaţa IT locală, Dragoş Mănac. Vorbind despre cloud computing, dl. Mănac ridica o întrebare cât se poate de legitimă: dacă fenomene precum cloud computing vor duce la disoluţia actualelor identităţi IT date de soluţii şi produse într-un sos universal al serviciilor diferenţiate doar prin preţ, care va fi viitorul unor nume care astăzi încă sunt pilonii pieţei globale de tehnologie, cum ar fi Microsoft, Dell, HP sau IBM?

Al doilea eveniment a venit din Statele Unite, legat de scandalul datelor procesate în cloud de diverse firme şi “citite” de agenţiile de securitate americane, şi a constat într-o declaraţie, memorabilă după mine, a preşedintelui Barack Obama, care în esenţă a spus că nimeni nu poate avea pretenţia la securitate 100% în condiţiile menţinerii unei intimităţi individuale de 100%.

Bun, pentru simplificarea chestiunii, să luăm în considerare următoarea situaţie, care nu mai pare deloc utopică, a activităţii umane în ansamblul ei: toţi oamenii de pe planetă au acces liber şi gratuit la Internet (deloc o utopie având în vedere recent anunţatul plan Google de a oferi Internet gratuit întregii planete), desktop-urile şi laptop-urile au dispărut din activitatea cotidiană, fiind înlocuite de mici dispozitive mobile universale, iar toate datele primite şi transmise de aceste dispozitive vor fi procesate în cloud.

Este greu de crezut în atari circumstanţe că multe nume tehnologice din ziua de azi vor mai spune ceva cuiva. Într-un astfel de mediu al activităţii umane, nu mai poate conta decât calitatea şi preţul serviciului. Iar cum diversele standarde promovate actualmente cu asiduitate şi reglementate de organisme internaţionale au darul uniformizării, factorul calitate va conta din ce în ce mai puţin ca diferenţiator. Întrebările care se nasc sunt: De ce le-ar conveni giganţilor tehnologici de azi aneantizarea identităţii lor într-o masă amorfă de furnizori de servicii? De ce, conştienţi fiind că un asemenea viitor a trecut din sfera posibilului în cea a probabilului, aceşti furnizori de tehnologie nu numai că nu fac o pauză, dar îşi intensifică eforturile de promovare a cloud computing-ului ca panaceul tehnologic al viitorului?

Recenta declaraţie a preşedintelui Obama furnizează, după mine, cel puţin câteva răspunsuri la astfel de întrebări. Şi asta deoarece, dincolo de ceea ce spun anunţurile de marketing ale diverselor companii, cloud computing-ul mai înseamnă ceva. Ceva care ţine de cu totul altă dimensiune existenţială a omului. Înseamnă predictibilitate. Înseamnă transformarea tehnologiei în actor principal de menţinere a liniştii pe scena societăţii umane.

Iar miza întregului joc aici o constituie cloud-ul public. Adică acel mediu de procesare a datelor folosit de către masele de utilizatori individuali, cei mai greu de supravegheat. Dacă avantajele cloud-ului au convins deja foarte multe firme să adopte un cloud privat, prin aceasta ele asumându-şi şi responsabilitatea “supravegherii” angajaţilor şi a datelor procesate, cloud-ul public nu a reuşit încă să convingă locuitorii planetei. Deşi, ca să dăm un exemplu trivial, toţi utilizatorii de telefonie mobilă, de pildă, sunt de ani buni în cloud computing.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe multe continente s-a exclamat: “Never again!” Să nu se mai repete niciodată o asemenea experienţă. Şaptezeci de ani mai târziu, cloud computing poate reprezenta, de fapt, răspunsul la întrebarea fundamentală legată de acea exclamaţie: Cum să procedăm? Cloud computing are darul de a însemna prevenirea bolii şi de a evita tratarea maladiei, cu costuri în pierderi de vieţi umane infinit mai mici.


Tags: , ,

    7 Comments

  • Dan Matei says:

    1. Dacă 200 de ani am avut încredere în Poștă că nu-mi citește scrisorile (deși știu că uneori le mai dădea cuiva să le citească :-), de ce n-aș avea acum încredere (în aceeași măsură ne-absolută) în gmail, hotmail etc. ?

    2. (Punându-mi acum pălăria de instituție publică) datele pe care le administrez (culturale) sunt publice. Interesul meu este să fie cât mai văzute. Dacă KGB, SRI, Mossad mi le citesc, le dau un premiu ! O să-mi spuneți că da, dar oameni răi pot să monitorizeze accesul la datele publicate de mine și să folosească condamnabil informația că Gigel Sadescu e foarte intereasat de Marchizul de Sade. Dar asta pot să facă și dacă public datele de pe serverul meu (foarte privat).

    Așa că, pentru mine, scăparea de bătaie de cap cu alimentarea, răcirea, depanarea, devirusarea etc. serverelor e binevenită. Votez !

  • Răzvan says:

    Nope. Sunt diferențe importante de TERMINOLOGIE.

    Cuvântul „securitate” are înțeles diferit pentru Mr. Obama și pentru noi, ceilalți. „O declaraţie, memorabilă după mine, a preşedintelui Barack Obama, care în esenţă a spus că nimeni nu poate avea pretenţia la securitate 100% în condiţiile menţinerii unei intimităţi individuale de 100%”.

    Pentru Obama, „securitatea” apare atunci când serviciile dumisale pot citi informațiile stocate pe cloud (ca să fie sigur că nu-l atacă vreun „terorist” arab, dintre cei pe cărora americanii nici nu au „organul” să le înțeleagă motivațiile). Pentru noi, ceilalți, e exact INVERS: securitatea apare când NIMENI (nici măcar Obama, Merkel sau Băsescu) nu ne pot citi informațiile!

    „Dacă avantajele cloud-ului au convins deja foarte multe firme să adopte un cloud privat, prin aceasta ele asumându-şi şi responsabilitatea “supravegherii” angajaţilor şi a datelor procesate, cloud-ul public nu a reuşit încă să convingă locuitorii planetei.”

    Serios? Numiți „securitate” un scenariu în care compania X poate citi mail-urile și documentele propriilor angajați? Din nou, pentru public e INVERS, aceasta e INSECURITATE!

    Cu mulțumiri,
    Răzvan

  • @Razvan

    Mici mentiuni la ceea ce afirmati:
    1) Atunci cand “nimeni” nu ne poate citi informatiile vorbim despre intimitate, nu despre securitate. Faptul ca informatiile transmise de mine pe diverse cai sunt interceptate de unii sau altii nu reprezinta o chestiune de securitate personala, ci una de intimitate. Fiti convins ca daca am de transmis informatii confidentiale nu o s-o fac prin mijloace de transmitere digitale sau analogice, ci in intalniri confidentiale, in parcuri, cu telefoanele inchise.
    2) Atunci cand lucrezi la compania X, chestiunea tinand de securitatea datelor ii apartine in intregime companiei. Iar daca politica de securitate prevede interceptarea transmisiunilor mele de date, atunci da, ca angajat al respectivei companii trebuie sa ma supun acestei politici, cu tot ce decurge de aici. In compania respectiva nu sunt o persoana publica, ci un angajat, platit ca sa ma conformez unor reguli si sa indeplinesc niste sarcini. Dupa iesirea pe usa companiei, da, sunt persoana publica si definesc altfel securitatea. Este o chestiune fundamentala de impacare a caprei cu varza si cu lupul, si de aici s-au nascut si problemele extrem de dure legate actualmente nu de Cloud Computing, ci de fenomenul BYOD.

    Cu stima,

    Bogdan Marchidanu

  • Răzvan says:

    Vă mulțumesc 🙂 !

    Pentru unii (printre care mă număr) intimitatea online este parte integrantă a securității unui sistem.
    De aceea mă îngrozesc în cazurile extreme, unde locatari ai unor zone dens populate (cum sunt cartierele de blocuri) pun DIRECT în Internet calculatoare cu Windows, deloc securizate… 🙂 Fără gateway, fără firewall și cu share-uri pline de documente și fotografii personale…

    Deși a devenit o practică internațională, nu cred că interesele corporației trebuie să primeze asupra libertații, intimității și securității individului. Mai ales în România, unde multe corporații nu numai că au o comportare excesiv de autoritară și discreționară, dar nici nu-și informează clar, în scris și pe față angajații că sunt spionați, ÎNAINTE de a o face (prin contractul de muncă)!

    În generală, eu pun libertatea personală DEASUPRA intereselor unui stat sau a unei organizații/corporații oarecare, chiar dacă lideri politici ca Obama, Merkel sau Băsescu vor să acrediteze ideea prostească că, lăsându-ne spionați, vom fi mai în siguranță (v. scandalul Snowden). Pentru mine (și mulți alții), această supraveghere colectivă, înrăutățită și de rețelele sociale, este ANTITEZA securității, o orwelliană inversare de cuvinte și valori!

    Desigur, nu în orice situație poți evita total mijloacele electronice – cazul urmăririi de zeci de ani a lui Bernardo Provenzano este un argument în favoarea ideii că mediul digital favorizează în proporție de 90% lipsa de intimitate! Totuși, nu orice om obișnuit poate comunica prin „pizzini” 🙂 ! Însă, cu puțin simț civic, fiecare dintre noi poate ÎNTREPRINDE PRACTIC câte ceva pentru ca supravegherea colectivă să devină cât mai GREOAIE, LENTĂ și SCUMPĂ, descurajându-i pe cei care o folosesc (state sau corporații).

    Cu stimă,
    Răzvan

  • @ Razvan

    Si iata ca incet, incet, ajungem la chestiunea cu adevarat esentiala: Faptul ca nu exista respect social, nu exista informare reciproca despre scopuri, procedee, metodologie etc., etc. De exemplu, firma nu informeaza angajatul ca il spioneaza, dar foloseste informatiile transmise de el si care pot avea orice caracter, in eventuale litigii contra lui.
    Iata de unde vine si batalia mea de ani de zile pentru constientizarea cat mai multor asupra avantajelor si dezavantajelor lumii digitale. Cum o conduita precauta uniforma nu poate exista la nivel social, ramane pe umerii fiecaruia sa constientizeze pericolele si sa se protejeze.

  • Răzvan says:

    Orice formă de spionaj, ascultare, interceptare etc., fie că este venită din partea UE și NATO (sub deviza stupidă a „războiului împotriva terorii”), fie din partea statului (prin servicii secrete și alte instituții de forță), fie din partea unei firme private, fie din partea unui funcționar abuziv oarecare, este CONTRARĂ ideilor pentru care românii au ieșit în stradă și au murit în decembrie 1989!

    Nici o lege, oricât de „europeană” și de „necesară”, venită din partea oricărui partid politic, nu poate justifica cu adevărat aceste tendințe polițienești. Ceea ce dorim este LIBERTATEA.

    Vă propun să mai strigăm odată, cu toții, în cor, ce s-a strigat pe străzi în 1989 – așa, doar ca să ne reamintim: JOS SECURITATEA! 😐

    Răzvan

Trackbacks

Leave a Trackback