Într-o nu știu care țară, într-o nu știu care seară

Printre ştirile venite pe nu ştiu ce canal de news, între împăcarea nu ştiu cărei Adeline cu habar n-am care Liviu, una dintre ştiri mi-a atras atenţia mai dihai decât nurii nu ştiu cărei Biance: London Stock Exchange şi-a tras sistem informatic nou, înlocuind un sistem .Net al nu ştiu cărei firme cu un alt sistem open-source bazat pe nu ştiu care Linux cu care a şi bătut recordul mondial la tranzacţii în reţea.

LSE (London Stock Exchange) fusese criticată multă vreme în privinţa vitezei tranzacţiilor dar, cu sistemul nou, a reuşit să reducă timpul de încheiere a unei tranzacţii în 126 microsecunde, aproape de două ori mai rapid decât competitorii internaţionali. Se pare că sistemele bazate pe Linux devin un standard în mai multe instituţii financiare.

În timpul acesta, într-o nu ştiu care ţară, informatizarea administraţiei publice joacă „Dansul Pinguinului”, reinventând roata, dar cu costuri mult mai mari. De fiecare dată când cineva mai descoperă faptul că roata e circulară şi că, în mod surprinzător, ea se rostogoleşte, se mai pune de-un proiect cu surle şi trâmbiţe. Nu ştiu care minister mai anunţă încă un termen de la care încolo viaţa cetăţenilor (în mod ciudat din ce în ce mai puţini) va fi din ce în ce mai bună. Cetăţenii nu se bucură (nişte nerecunoscători) pentru că îmbunătăţirile anunţate pe partea de interacţiune cetăţean-stat se limitează doar la posibilitatea de plată a nu ştiu căror impozite şi taxe, din ce în ce mai multe.

Într-o nu ştiu ce statistică recentă, România ocupa locul IV în lume în privinţa vitezei de acces la Internet. Sistemele electronizate apar în viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, la cumpărat bilete la gară, la livrat cartele pentru reîncărcare, la înregistrarea timpului de parcare la aeroport care stau câtu-i ziulica de mare în soare şi ploaie şi merg mai bine decât sistemele electronice de vot din nu ştiu ce Cameră a Deputaţilor care se defectează când ţi-e lumea mai dragă, deşi sunt la adăpost şi nu sunt agresate de aurolaci.

În aceeaşi nu ştiu care ţară, există pentru bugetari o singură lege a salarizării, dar care este interpretată în mod diferit pentru diferite ministere, unele dintre ele fiind mult mai de finanţe decât altele. Deşi există o singură lege şi, ca urmare, un singur algoritm de calcul, există sute de programe de salarizare, contabilitate pentru administraţiile publice, ministere, agenţii, direcţii, fiecare din ele produse de alte firme, cu alţi oameni, cu altă muncă şi bineînţeles cu alţi bani.

În aceeaşi nu ştiu care ţară, la un moment dat unui nu ştiu cărui armean, care de felul lui reglementa din punct de vedere legislativ domeniul IT&C, i-a sărit muştarul şi a început să povestească cum s-a făcut informatizarea până atunci: „La noi, în multe locuri informatizarea a însemnat cheltuieli în plus. Principalul scop a fost să fie contractul mare, să trăiască toată lumea, «să mănâncă şi gura mea ceva»”.

Armeanul se încăpăţânează în continuare şi propune un proiect de informatizare a administraţiei publice care ar putea fi implementat în 18 luni, cu costuri mici. Soluţiile sunt diverse dar se bazează în principal pe refolosirea la maxim a sistemelor informatice existente cu concentrarea efortului pe mărirea interoperabilităţii acestora în baza unor standarde de interconectare clare şi simple.

Până acum obiceiul locului era ca proiectele să fie măreţe, o nu ştiu care Casă a acelui Popor, un alt nu ştiu care canal, de aceea şi proiectele informatice erau demne de anvergura unor faraoni. Ambiţioşi, locuitorii acelei ţări îşi dimensionau proiectele la maximul posibil şi cu bătaie lungă, nu de puţine ori ei incluzând în trusoul noului născut şi bastonul de pensie pentru că, nu-i aşa, odată şi odată accesoriul ar urma să fie folosit, mai ales dacă bastonul trebuia achiziţionat prin licitaţie publică, de la o nu ştim care firmă care trebuia să aibă musai vreo 6 certificate ISO.

De aceea, la sistemul informatic al Casei de nu ştiu care Sănatate mai e, se lucrează de aproape un deceniu şi tot mai e ceva de făcut, până la momentul când sistemul ar putea fi complet funcţional existând pericolul ca medicii care ar urma să-l folosească să fie de 4 ori mai puţini, farmaciile în care medicamentele gratuite se dau „în orb” vor fi dat faliment în dauna magazinelor de vise din ce în ce mai multe.

Ambiţiile dregătorilor acelei ţări sunt mari, până în 2011 ar trebui să fie implementate cardul naţional de sănătate (care sănătate?), reţeta electronică (pentru medicamentele aduse de-acasă?) şi fişa electronică a pacientului, dacă va supravieţui în spital şi trecerii acestei ierni.

Fondurile Casei Naţionale de Sănătate ar trebui să fie alimentate prin contribuţiile celor care muncesc legal, în condiţiile în care cei care mai pot face asta sunt lămuriţi că la revoluţie au câştigat dreptul de a munci în străinătate, deci ar trebui să se bucure că-şi pot face bagajele şi pleca, muncind şi cotizând la Casa Naţională de Sănătate din Maximia, o ţară tot mai visată de consumatorii de minute de vorbă (sportul naţional) în care toţi se veselesc că sunt primari în 4square-ul în sufrageria lor.

În aceeaşi nu ştiu care ţară, într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care cameră, o nu ştiu care Preşedintă numără 175 de deputaţi… în nu ştiu care bază de numeraţie.